(sau de ce la protestele din Israel lipsesc steagurile palestiniene)
Cînd eram mici aveam o vorbă. Ziceam „îți trag una de zbori pînă în Palestina„. În mod clar vorba era mai veche decît 1948, cînd pe teritoriul Palestinei a fost instituit un nou stat, numit, cu o creativitate demnă de un popor atît de capabil, Israel. Și dacă tot am luat-o de la pa’ș’opt (o mie NOUĂ sute), să menționăm că atunci cînd domnul Ben Gurion a înființat o țară (un fapt întîlnit mai des decît ne așteptam din secolul 19 încoace) abia se împlineau trei ani de cînd aproximativ trei sute de mii de evrei fuseseră eliberați din lagărele naziste, iar ororile Holocaustului erau dezvăluite lumii.
Nu știu dacă deja ființa formula decisivă „never again” dar Israelul tocmai se pregătea să îi supună pe palestinieni acelorași „politici” cărora le fuseseră victime evreii, în Germania și în toate țările aliate ei și aliniate ei din punct de vedere ideologic.
Conform unui articol de pe site-ul Al Jazeera în engleză (scris recent de un jurnalist palestinian și al cărui link vi-l las la final) 15.000 de palestinieni au fost lichidați și alți 750.000 epurați (alungați din case și din țară) numai între 1947 și 1949, evenimente păstrate în memoria palestinienilor drept Nakba (catastrofa). Alte surse spun că tot atunci între 400 și 600 de așezări (din totalul de aproximativ 1000) au fost golite de locuitori, iar fîntînile din acele așezări au fost otrăvite (!). La 9 aprilie 2023 s-au împlinit 75 de ani de la masacrul de la Deir Yassin, un sat de lîngă Ierusalim, unde 107 palestinieni au fost uciși de membri ai milițiilor evreiești Irgun și Lehi, asistați de Haganah (armata sionistă israeliană înființată în Palestina încă înaintea creării statului evreu), în ciuda unui acord de pace semnat de săteni cu puțină vreme înainte chiar cu Haganah.
Membrii comunității palestiniene care se stabilesc în altă țară au, conform legislației internaționale (ONU), dreptul să se întoarcă și să reintre în posesiunea proprietăților familiilor lor, cazul a peste 5 milioane de urmași ai cetățenilor epurați în anii menționați. Doar că guvernul israelian nu le-a recunoscut niciodată acest drept, indiferent dacă la putere s-a aflat partidul Muncii (laburist, deci declarat de stînga) sau Likud, un partid de dreapta (reprezentat în prezent de Netanyahu) ele fiind două dintre cele mai puternice formațiuni politice din Israel în ultimii 30 de ani.
Politicile sioniste au fost de la început coloana vertebrală a statului evreu, fapt netulburat și neinfluențat prin opțiunile alegătorilor. De altfel, unele declarații recente ale celor mai extremiști (mulți autori folosesc direct termenul de „fasciști”) membri ai guvernului lui Netanyahu, Itamar Ben Gvir și Bezalel Smotrich sînt șocante prin franchețea cu care cei doi își manifestă regretul că în 1948 epurarea etnică nu a continuat pînă la curățarea totală de palestinieni a teritoriului sfînt.