(sau de ce la protestele din Israel lipsesc steagurile palestiniene)
Sionismul este deci o mișcare non-religioasă care urmărește să salveze poporul evreu de la diversele pericole – absolut reale – pe care îl presupunea traiul ca etnie discriminată timp de sute de ani în aproape toate țările Europei. Această metodă de salvare ar fi fost obținerea unei patrii care să adune evreii de prin toate colțurile lumii, ceea ce convenea de minune majorității guvernelor europene fiindcă astfel ele ar fi scăpat de așa zisa „problemă evreiască”. Spre exemplu Churchill era un antisemit, la fel cum era un mare rasist, dar asta nu îl deosebea de alți membri ai aristocrației britanice. Churchill a încurajat mișcarea sionistă exact din perspectiva cuiva care voia să scape de o „problemă” dînd-o altuia, respectiv Imperiului Otoman, care pe atunci încă stăpînea Palestina.
În orice caz inițiativa lui Theodor Herzl dar și lobby-ul sionist pe lîngă guvernul britanic a fost agreată de Imperiu, aflat pe atunci – încă – la butoanele lumii, în asemenea măsură încît a emis în 1917, prin secretarul de stat pentru politică externă, Sir Arthur Balfour, o „declarație” care avea să schimbe fața lumii, sau cel puțin pe cea a Orientului Apropiat. (Fac această paranteză pentru a sublinia numai trei dintre problemele acestei „declarații”, chestiuni atît de formă cît și de fond. Prima este că ea are doar ceva mai mult de o jumătate de pagină. Asta arată cam cît îi păsa Imperiului Britanic de evrei sau/și de palestinieni care urma să trăiască împreună. Evreii urma să primească o patrie, palestinienii, să primească niște musafiri permanenți. A doua problemă este că onor riga Angliei, George al nuareimportanțăcîtu-lea, nu s-a înjosit să comunice el însuși consiliului sionist decizia lui, ci a făcut-o printr-un SIR care i-o comunica unui LORD. Vă invit să aruncați o privire pe această declarație. Ea este epitoma atitudinii aristocratice vizavi de supuși. Voi mergeți dracu’ în Palestina, să scăpăm odată de voi, iar ăia de acolo să facă bine să fie mulțumiți, că dacă nu… Pam-pam! „Declarația” Balfour este adresată lordului Rotschild, acesta fiind un susținător al mișcării sioniste și sponsor al evreilor care deja se mutaseră în Palestina de cîțiva ani, printre care mai multe familii de evrei români de lîngă Bacău. Vă recomand filmul documentar al Oanei Giurgiu „Aliah Dada” despre întoarcerea acestor români în țara sfîntă. Cred că ajută să înțelegem mai bine substratul sionismului. În orice caz fără banii trimiși de Rotschild și fără știința despre agricultura locală pe care le-au furnizat-o palestinienii, primele comunități de evrei mutate acolo ar fi murit de foame. Nici așa nu le-a fost foarte simplu. Al treilea punct problematic este că, conform obiceiului, Imperiul Britanic a aruncat pisica moartă în curtea altui imperiu, cel otoman – aflat, ca și cel britanic, în plină decădere, dar mai evidentă – care la momentul respectiv controla teritoriul Palestinei. Controlul otoman asupra Palestinei a durat pînă în 1920, cînd a început Mandatul Britanic, adică un soi de ocupație, o colonizare ceva mai subtilă, dar tot colonizare, desigur, legală conform legislației internaționale, căci cine se putea opune imperiului? Acum, deși sir Balfour era și el antisemit, este considerat un erou al evreilor, are în Israel o stradă și chiar o așezare cu numele lui.
Odată cu declarația Balfour, la 1917, evreii au început să emigreze în Israel din diverse zone ale lumii, dar nu atît de mulți cum l-ar fi aranjat mai tîrziu pe creatorul statului israelian, David Ben Gurion. Evreii din țările dezvoltate economic ale Europei și din SUA nu și-au părăsit patriile, iar cei din Orient, mizrahi, nu fuseseră și nu erau discriminați în țările lor, deci nu aveau motive să plece. Pînă în ziua de azi multe dintre țările din Orientul Apropiat au comunități evreiești semnificative, fără ca la populația majoritară să se observe manifestări antisemite. Puțină lume știe că Iran are cea mai mare comunitate evreiască dintre toate țările islamice, iar aceasta are inclusiv reprezentare în parlament.
Se estimează că între 1897 și 1917 doar 60.000 de evrei europeni s-au dus să locuiască în Palestina, în vreme ce 3 milioane au plecat în America, din Buenos Aires la Montreal. Abia din 1924, cînd SUA a dat o lege împotriva imigrării, ei au început să vină în număr mult mai mare în Israel. Ben Gurion spunea în 1947 că pentru a exista ca stat evreii trebuie să domine din punct de vedere etnic Palestina în proporție de 4 la 1. Altfel palestinienii nu ar fi votat pentru înființarea unui stat evreu pe criterii religioase. Raportul numeric între cele două etnii era de fapt problematic, fiindcă în 1948 evreii reprezentau, din motivele arătate mai sus, numai o treime din populația totală a Palestinei. De aceea s-a procedat la evacuarea forțată a palestinienilor, începînd cu cei din orașe, pînă la obținerea proporției dorite. Haifa de exemplu a „scăpat” de 75.000 de palestinieni în două zile. Toate aceste date s-au aflat după de-secretizarea documentelor din ’48, care a avut loc în 1978. Majoritatea populației evreiești nu le cunoaște fiindcă nu se vorbește despre așa ceva. Mai mult, doar 2% dintre documentele despre 1948 au fost de-secretizate. În orice caz, proporția de 4 la 1 se păstrează pînă în ziua de azi. Cel puțin la nivel oficial numerele arată că nu mai mult de 20% din populația Israelului este arabă.
Doar că sionismul, la care acum aderă majoritatea evreilor (după unele sondaje, susținute oficial, chiar 95% dintre ei) e o mișcare venită ca reacție a unei stări de fapt în care evreii erau în mod clar discriminați sistemic în majoritatea statelor europene pe teritoriul cărora locuiau, ceea ce îl supune din start unei potențiale tendințe spre etnocentrism, naționalism, discriminare și finalmente extremism. În ziua de azi el a ajuns o pătură sub care, oficial cel puțin, se adăpostesc evrei conservatori sau liberali, religioși sau seculari, ortodocși, din Israel sau din afara lui. Mai mult decît atît, conform profesorului Ilan Pappe, sionismul este un scutul de la adăpostul căruia evreii pot acuza de antisemitism orice voce care ceva oricît de punctual de spus despre un abuz de orice natură comis de un etnic evreu. Această situație convine de minune statului evreu, mai ales actualului guvern al lui Netanyahu, care are membri de-a dreptul fasciști, după cum am arătat în prima parte. Profesorul Ilan Pappe mai afirmă că sionismul stă în calea egalității între cetățeni și a democrației în Israel inclusiv în cazul în care la putere se află formațiuni de stînga, socialiste. El demonstrează cum organizațiile cele mai radicale ale mișcării Kibutzin comiteau, în anii ’30, crime și atrocități împotriva etnicilor palestinieni.
Aceeași poziție o are față de sionism și Miko Peled, un activist evreu care vine dintr-o familie de politicieni și militari israelieni cu grade mari, care în urmă cu 20 de ani a ales să iasă în față și să descrie situația din Israel din perspectiva lui de cetățean evreu de categoria întîi (categoria a doua fiind evreii din țările musulmane, numiți mizrahi, iar categoria a treia fiind, evident, palestinienii).
Există de fapt destui evrei în afara granițelor Israelului, dar și în Israel, pentru care principalul argument sionist,”biblic”, anume acela că poporul evreu a locuit pe acel teritoriu din vremuri aproape imemoriale, sursele fiind majoritatea de găsit în Vechiul Testament și în scrierile sfinte mozaice, nu este valabil. Cel mai cunoscut intelectual evreu care contestă dreptul Israelului de a ființa ca stat pe aceste criterii precum și pe criterii etnico-religioase este Noam Chomsky, el însuși fost sionist. Vă recomand să îi mai căutați pe youtube pe Norman Finkelstein, un alt profesor universitar american și pe Gideon Levy, jurnalist la Haaretz, unul dintre cele mai importante publicații israeliene. Gideon Levy povestea că timp de șase ani a avut gardă de corp 24/7, dar nu din cauza autorităților (unul dintre puținele puncte bune pentru Israel este că permite orice opinie) ci din cauză că ar fi putut fi victima unui atac din partea conaționalilor extremiști, cum s-a întîmplat cu fostul premier Itzak Rabin, asasinat în 1995.
Închei pe tonul trist dar sigur al profesorului Pappe; peste 90% din membrii societății civile israeliene aprobă acțiunile guvernamentale împotriva palestinienilor din Gaza (atacuri inclusiv cu F16 asupra a două milioane de oameni din care jumătate sub 18 ani), Cisiordania (raderea cu buldozerele a caselor și grădinilor palestinienilor și agresarea fizică a acestora), sau din moscheea Al Aqsa, al treilea cel mai sfînt loc al Islamului (ca să ne referim la imaginile pe care le-ați văzut acum cîteva zile, în care poliția bătea femeile aflate la rugăciune).
Visul umed al oricărui guvern israelian este ca într-o zi toți palestinienii să părăsească teritoriul țării sfinte, mai spune Pappe, și continuă cu o „culme” a sionismului: în țara (fostă a) lor, palestinienii sînt considerați invadatorii. Un israelian angajat în aparatul de stat, aflat la Bruxelles la două zile după atentatele din 2016, explica autorităților locale cum se pot apăra împotriva „emigranților teroriști musulmani”, spunînd că „noi în Israel avem aceeași problemă, dați-ne voie să vă împărtășim experiența noastră”.
Acesta este substratul faptului că la acțiunile de protest din Israel împotriva așa-zisei „reforme” a justiției a guvernului Netanyahu nu se vede niciun steag palestinian. Palestinienii nu contează și nu au contat niciodată în Israel, care este o democrație doar pentru evrei, niciodată pentru alți cetățeni israelieni, care nu au nici măcar dreptul de a circula liber în țara lor. Faptul e cu atît mai trist cu cît poporul evreu, care aprobă tacit tratamentul fascist la care sînt supuși palestinienii (și se revoltă doar cînd fascismul este preamărit public de voci ca a lui Itamar Ben Gvir) a fost victima unor atrocități greu de imaginat precum Holocaustul.
De curînd mai multe organizații internaționale non-guvernamentale, ca Amnesty International, au declarat că Israel este un stat Apartheid, unde politica de stat este în mod deschis segregaționistă. Fapt confirmat de cel puțin zece foști oameni de stat israelieni din primul eșalon. De aceea cred că mult cîntatul și recitatul NEVER AGAIN se referă azi exclusiv la evrei. Palestinienii pot fi numerotați cu marker pe braț în cazul unor incidente cu participare mai mare. Cine să le rețină numele și mai ales de ce?