Alt Paște pe 16 aprilie, acum aproape opt decenii, în 1944, ora 11:
„Slujba de Paște fiind terminată, m-am dus să duc o parte din ouă și cadouri răniților care nu puteau părăsi patul de spital. În acel moment, a venit aghiotantul generalului și mi-a spus că avioanele inamice se îndreaptă spre Brașov. S-au dat ordine rapide pentru evacuarea către adăposturi a pacienților care puteau merge singuri […] Am ieșit în curte ca să mă îndrept spre șanțurile de pe versantul dealului exact când primul val de avioane era deasupra capului. Erau argintii și frumoase pe cerul albastru, astfel încât, pentru o clipă, păreau că nu fac parte din război și distrugere. Apoi, deodată, aerul a fost sfâșiat de un bubuit extraordinar, iar praful înecăcios și mirosul acru au început să ne înconjoare din toate părțile. […] Cât timp a trecut până la terminarea raidului nu-mi mai aduc aminte: valurile de avioane veneau încontinuu! Știu că, atunci când s-a terminat, m-am dus mai întâi la gară, pentru că bănuiam că ar putea fi nevoie de ajutor mai mult acolo decât la spitalul militar, unde lucrau toate cadrele medicale. Găurile de bombe de pe străzi făceau dificilă trecerea prin oraș. Am găsit gara cu zidurile încă în picioare, dar în rest totul distrus. Liniile de cale ferată erau o masă de fier răsucit; vagoanele distruse ori în flăcări erau împrăștiate prin curți, iar din rezervoare de petrol ieșeau limbi mari de flăcări. Întrucât, din fericire, dispensarul, deși fără ferestre, era încă parțial în picioare, am putut, cu ceea ce am găsit acolo și cu ceea ce aveam într-o trusă de prim ajutor pe care o purtam întotdeauna, să tratez câțiva dintre răniți, înainte de sosirea ambulanțelor.
După ce au sosit și au început operațiunile de salvare, generalul Tătăranu a venit să-mi spună că toate forțele sunt necesare la spitalul militar. Cât ne-am fi dorit ca spitalul Crucii Roșii să fi fost terminat și să funcționeze! Schimbându-mă rapid în uniformă, am mers cu el și am găsit scene cu adevărat îngrozitoare. Strigătele tânguitoare, gemetele adânci de suferință și priveliștile oribile în care era imposibil să deosebești bărbatul de femeie, sau viii de morți, erau suficiente pentru a îngrozi pe oricine; totuși nevoia stringentă, necesitatea absolută cu care ne confruntam, făcea chiar și această oroare nesemnificativă.
[…] Seara, la Bran, am fost întâmpinată de familia mea, uşurată. M-am curăţat bine de sânge. Singură, în dormitorul meu, îmi dădeam seama că raidurile aeriene confirmaseră și în România faptul, atât de regretat, că Statele Unite deveniseră dușmanul nostru. Mi s-a părut tragic că familiile ce se întorceau acasă de la biserică, în Duminica Paștelui, fuseseră bombardate de americani, care aruncaseră doar moarte și suferință sângeroasă. Lucrurile pe care le văzusem în acea zi mi-au revenit aievea în fața ochilor și m-am rugat cu stăruință pentru pace. Cu siguranță, m-am gândit, cu siguranță și în America oamenii se roagă pentru a pune capăt războiului înspăimântător, chiar dacă în casele lor și în bisericile lor familiile militarilor lor sunt ferite de moartea din cer. Brusc, copiii mei cei mari au dat buzna în cameră, palizi și îngroziți. Văzuseră deja destul de mult din război încât să-și imagineze cum fusese Brașovul în acest Paște și ascultaseră la radio, pe unde scurte, știrile zilei. Limpede și vesel – aproape cu bucurie – se auzise vocea crainicului:
«Orașul Brașov din România și-a primit astăzi ouăle de Paște!»”
— Principesa Ileana, „Trăiesc din nou”, 1951