1993, toamna
Cred că pe 17 noiembrie am aterizat la Otopeni după primul meu zbor. Ever ever… În Anglia ajunsesem cu autocarul, apoi cu trenul pînă la Hamburg și de acolo cu vaporul. Zborul de la Stansted înapoi a fost și gratis, fiindcă niște ofițeri de imigrare din Anglia mă prinseseră lucrînd la negru și m-au trimis acasă, cu două săptămîni preaviz, ca să îmi strîng lucrurile. M-au trimis ca pe un pașă, cu taxiul – un black cab din ăla cu șase locuri – pînă la Londra. Iar de acolo, tot pe cheltuiala majestății sale care a predat sculele anul trecut – cu avionul. Cu un avion în care se fuma!! Ireal, nu? Cred că în ziua de azi sînt mult mai mulți cetățeni ai planetei care au bifat o partidă de sex în avion decît cei care au fumat vreodată în zbor. Dar și mai ireal, mai precis de coșmar, a fost Otopeniul în noiembrie 1993 după , iar drumul cu taxiul, care ne-a luat un preț ca la fraeri, moartea, frate.
Odată ajuns înapoi am constatat că problemele mele din România nu dispăruseră în timpul călătoriei mele, cea mai pregnantă dintre ele fiind aceea de a-mi găsi de lucru în paralel cu facultatea … ca și cînd pe aia o aveam deja la degetul mic.
Viața mi s-a schimbat – pe bune și fără ca eu să îmi dau seama de asta pe moment – cînd Răzvan Exarhu, care m-a primit în camera mea de cămin pe care urma să o împărțim, mi-a zis într-o zi: „Tu de ce nu vii la Profm? Ai voce frumoasă. Ăștia caută realizatori…” Și asta a fost. De parcă aterizasem din Anglia direct în redacția de știri a radioului lui Sîrbu, de la etajul 6 al clădirii fostului MICM (Ministerul Industriei și Construcțiilor de Mașini) de pe Calea Victoriei. O clădire unde nu se plătea chirie fiindcă tot stătea să cadă de vreo două cutremure. Dar avea o terasă uriașă la care aveam acces direct din radio, ăsta fiind unul dintre punctele – în fond, secundare – de atracție, pentru mine, în primele luni.
Imediat ce m-am prezentat la radio, am fost supus unei probe de voce, adică am citit un text la microfon într-unul dintre studiourile de producție, sub supravegherea unor „oameni de la sunet„, Rodica și Gino. Apoi toată lumea care avea putere de decizie a audiat înregistrarea mea. Anca Budinschi îl înlocuise în funcția de redactor șef de știri pe Dragoș Constantinescu, fiul viitorului fost președinte Emil. Anca avea niște picioare foarte mișto și o cunoșteam de la Mediafax. Acolo lucrasem de probă ca translator de știri externe prin 1992. Stătusem două săptămîni apoi plecasem fiindcă înțelesesem că se lucra la o normă care era o hoție. Așa că mă dusesem la Mihnea Vasiliu – da, cel de la Pro TV, Realitatea, actualmente Ringier – și îi spusesem că plec fără să mă aștept să primesc vreun ban. Nici nu am primit deși Mediafax vînduse știrile alea traduse de mine… Scuzați paranteza, am pierdut șirul gîndurilor și ulterior și pe cel al rîndurilor… de la picioarele Ancăi a plecat.
Înapoi la proba mea. Putere de decizie mai avea Gabi Dobroiu, el era directorul de programe al stației. Oricine asculta radio pe atunci îi știa vocea. Azi îmi dau seama că nu vocea în sine era ce îl propulsase pe Gabi în radio, ci prezența la microfon. Avea niște medii în voce asemănătoare cu ale lui Cristian Țopescu, dicție foarte bună și o siguranță care te făcea să îi dai atenție și dacă citea un text despre biscuiți. Gabi a zis și el „da” și iată-mă instalat „în perioada de probă„, alături de orice știrist care era pe tură. Ei trebuiau să îmi explice din ce consta redactarea și prezentarea știrilor. Majoritatea dintre ei aveau experiență de la alte radiouri. Pe atunci contau și numai cîteva luni. Radiourile private comerciale existau de maximum trei ani… Așa i-am cunoscut pe Adriana Muraru, pe Beatrice Kohlenberg, pe Laura Călăceanu. Ele mi-au fost profe de redactare și prezentare de știri. Regula era că cei care veneau să lucreze la Profm și nu aveau experiență de radio începeau la știri. Dintre ei unii treceau la programe, unde munca era ceva mai complicată, că aveai pe cap și muzica și întregul concept al emisiunii de respectat în regim de direct, iar deciziile pe care trebuia să le iei erau mai multe și mai dificile uneori. Unii știriști făceau știri în timpul săptămînii și aveau cîte o emisiune înregistrată (produsă) în weekend unde întotdeauna există problema umplerii spațiului. Alții rămîneau știriști în continuare fiindcă fie nu aveau ce trebuia să devină realizatori, fie erau alții mai buni deja pe post, fie nu aveau interes să treacă la programe. În fine mai existau știriști care erau făcuți pentru asta și pe deasupra le plăcea, cum era Beatrice Kohlenberg. De asemenea Adriana Muraru mi s-a părut întotdeauna una dintre cele mai bune prezentatoare de știri, de radio sau tv. Singura chestie în ceea ce o privește pe Adriana este că deși avea toate atributele unei prezentatoare de știri de clasă, nu prea avea interes pentru știri în sine – cel puțin atunci cînd am cunoscut-o eu. Dar a avut talent cît să o țină pînă prin 2017, cînd a plecat din lumea asta – din lumea știrilor adică.
În episodul următor am să arăt cum se făceau pe atunci știrile la Profm și de ce am fost bucuros cînd am scăpat de ele.