1994 – februarie – Debutul în direct
Cum am mai spus, îmi doream mult să lucrez în radio iar în noiembrie anul 1993 ajunsesem la Profm, cu ajutorul neprețuit al lui Răzvan Exarhu, care îmi era coleg de …orice: de facultate, de an, de cameră de cămin…
La început făceam știri, adică le selectam, le redactam în format de radio, le tipăream și apoi le prezentam la oră fixă și la și jumătate. Cum se făcea? Intram pe calculator, un 386 – cine știe despre ce vorbesc bine, cine nu, să dea un search – pe fluxul de știri al Mediafax, care era la același etaj cu noi și cu care aveam rețea comună. Vedeam acolo știrile orei și le alegeam pe cele despre care știam sau presupuneam că sînt cele mai importante și le copiam într-un nou fișier. O știre în format de agenție are cel puțin o jumâtate de pagină A4, deseori o pagină. Frazele pot fi lungi, explicative, pot cuprinde backgroundul evenimentului, etc. La radio în patru cinci fraze maxim trebuie să fii gata cu știrea. Nu putea avea mai mult de 45 de secunde fiindcă aveai 4 știri, apoi una din sport, iar apoi meteo și gata buletinul. Nu afli mare lucru dacă asculți doar știrile la radio. Același lucru e valabil și la televizor doar că acolo mai ai și imaginile, totul e chiar mai dinamic și înțelegi chiar mai puțin… Știu, ca ascultător nu prea te gîndești cum funcționează. Vine buletinu’, se duce buletinu’, gata. Mie mi se pare un model de dezinformare care urmărește să pară informare. Pe atunci însă credeam că sînt buricul pămîntului și că lumea se învîrte în jurul știrilor mele. Mă mai trezeam cînd intram în cîte un chioșc unde se asculta tot radio Contact. De ce? îi întrebam uneori pe vînzători, Profm nu vă place? A, ba da, dar Contact se prinde mai bine. Și așa era. De ce? Fiindcă Contact aranjase partea tehnică cu specialiști din Belgia, iar Sîrbu cîrpea cu specialiștii lui locali de pe la studioul Sahia unde fusese secretar de partid sau de pe la TVR. Evident că noi nu ne puneam problema așa pe atunci.
Dar să mă întorc la subiectul „știri.” Nu de alta, dar nu știu ce aș mai putea descoperi dacă pun întrebarea „de ce” pentru a treia oară la rînd.
Criteriile după care selectam știrile erau destul de clare: prioritatea era dată în ordine de localism, adică de ceea ce se petrecea în București, veneau la rînd dezastrele, dacă erau în București intrau primele, politică dar cu grijă, noi eram cu toții anti Iliescu iar asta se vedea atît de mult încît o dată în timpul campaniei electorale din 1996 Sîrbu ne-a băgat în ședință ca să ne spună să îl lăsăm în pace pînă după alegeri… Apoi știri externe, sport și vremea. Ne feream ca de dracu’ de știri cu sindicate. Dacă nu aveam decît două știri, mergeam la fluxul Reuters de la Mediafax – care avea abonament – unde curgea într-una hîrtia dintr-o imprimantă matriceală, luam o știre despre războiul din Yugoslavia și aia era. Dacă nu aveam nici știri din Yugoslavia luam un conflict armat mai îndepărtat cum era cel din Angola unde se cafteau hutu cu tutsi și își tăiau mîinile – nu, așa ceva nu puteam spune, că ne amenda CNA-ul – dădeam ceva, orice, despre ăia și gata. Nu că ne-ar fi interesat pe noi războiul civil din Angola, nici măcar ăla din Yugoslavia nu era un headline în discuțiile noastre cu prietenii. Acum știu de exemplu că niciunul dintre cele două conflicte nu ar fi avut loc dacă nu ar fi fost SUA, dar asta nu se dă nici măcar acum la televiziunile din România, da’ apoi atunci…
Cred că am stat inițial la Profm vreo două săptămîni. Venisem în probe în noiembrie ’93. Eram foarte dezamăgit de cum decurgeau lucrurile pentru mine. Nu voiam să prezint știri, voiam la programe, să fac emisiuni, să spun chestii interesante, să vorbesc aproape de microfon, nu îmi puneam problema ce însemna chestii interesante, dar orișicît, voiam să am gagici și să fiu jmecher. Pe locul doi era să pun mișto oamenilor, rock, desigur, dar și blues, pe care atunci îl descopeream, tot sub îndrumarea lui Exarhu. Eu așa trăiam pe atunci și suspectez că majoritatea bărbaților din jurul meu care lucrau la radio gîndeau asemănător. Poate unii aveau în vedere avansări spectaculoase, unii sigur vizau așa ceva, dar eu visam cu ochii deschiși. De aia am plecat inițial de la Profm, pînă în februarie 1994 cînd m-am întors fiindcă aveam nevoie de jobul ăla și fiindcă șefa de la știri întrebase de mine, mi-a spus Răzvan.
Am reluat procesul de redactare de știri, pe ture de cîte patru ore. Atunci l-am cunoscut pe Dragoș Rouă, un tip care fusese la Radio Delta. Delta era un radio mic, adică fără cine știe ce audiență, venit în București pe filieră oficială franceză. Dragoș Rouă e un tip inteligent, cu o cultură generală destul de solidă, care cu răbdare mi-a arătat, împreună cu fetele despre care am vorbit în episodul trecut, cum devine problema cu știrile. Cu el m-am intersectat destul de puțin și întotdeauna mi-a lăsat impresia că dacă am fi avut vreme ne-am fi împrietenit de-a dreptul. Într-o zi cînd am ajuns la radio – eram pe tura de seară – Anca, șefa de la știri aia cu picioare mișto, la care nu m-am dat niciodată fiindcă părea că joacă în altă ligă – îmi spune că o să citesc „head-urile” la ora 12 noaptea. Mi-a urcat sufletul în gît și mi-a luat foc pieptul. Urma să fiu în direct pentru prima dată (pentru prima dată la Profm, că la Nova mai fusesem, dar acolo simțisem că mă joc cumva, eram doar un invitat, aici treaba era pe bune). „Head”-uri venea de la headlines, adică „capete de știre” sau titluri. La ora zero știristul citea titlurile zilei, era o înșiruire de vreo 10-15 rînduri, toate dintr-o frază, maxim două. Dar mă prezentam la început, iar asta mă sufoca… de emoție, de bucurie, dar și de teamă că aș putea să mă fac de rîs față de colegi și față de ascultători. Urmarea – în episodul viitor.