Mai departe… anii ’20 au venit și au adus cu ei cea mai gravă criză economică din istoria omenirii, pentru că știm din statistici că capitalismul este un sistem foarte instabil și provoacă crize în medie la fiecare 4 pînă la 7 ani. Cu ocazia asta mișcarea muncitorească și sindicală a crescut în amploare mai ales în Statele Unite, unde șomajul ajunsese la 30 la sută. În anul 1933 a venit la putere Franklin Delano Roosevelt. Era democrat dar era un băiat de bani gata dintr-una din cele mai cunoscute familii din SUA, care fusese la școlile corecte pentru bogătani, Harvard și Columbia. A luat o țară pe butuci, dar a avut răbdarea să asculte de trei partide de stînga – care nu erau reprezentate în congres, dar controlau un număr imens de lucrători. Două partide socialiste și partidul comunist din SUA. Da, există. Ele și-au formulat cererile, FDR le-a ascultat iar apoi a înființat 15 milioane de joburi la stat, a urcat taxele pentru bogați pînă la 91% în unele cazuri, a înființat ajutorul de șomaj și pensia (social security) adică o sumă de bani pe care orice american o primește cînd nu mai poate munci pînă la sfîrșitul vieții. Și a văzut el că e bine. De ce i-a ascultat FDR pe muncitori? Fiindcă a intuit că criza economică lovise în americani atît de tare încît ar fi putut să izbucnească oricînd o revoluție ca cea bolșevică. Într-o scrisoare către fratele său el spunea că luînd aceste măsuri socialiste el a salvat capitalismul american. Răsplata lui FDR este că a fost ales de patru ori – după el s-a făcur un lobby granbic pentru limitarea mandatelor prezidențiale la două. Capitalismul american a dus-o bine profitînd și de război și consumînd o etapă a sa cu muncitori mulțumiți, bine plătiți, care puteau să întrețină cu un singur salariu o familie și să se îndoape cu porții impresionante de vis american zilnic. Aceeași stare pe care o trăise și capitalismul german între anii 1870 și 1910. Nemții au înțeles că secretul stabilității și bunăstării este un muncitor mulțumit cu salariu relativ mare și timp destul pentru relaxare, și după al doilea război au revenit la acest model. Capitaliștii americani în schimb, imediat ce FDR a dispărut de pe scena politică, au început o contraofensivă puternică împotriva mișcărilor sindicale și a partidelor de stînga. Legea Taft Hartley din 1947 a restricționat grav activitatea sindicatelor, teama de „roșii” a fost insuflată prin media și ridicată la rang de politică de stat prin epurarea tuturor celor suspectați că măcar ar fi simpatizat cu stînga în timpul campaniei senatorului Mc Carthy din anii ’40-’50. Probabil cea mai cunoscută personalitate pusă pe lista neagră pentru simpatii de stînga au fost actorul Charlie Chaplin care a plecat înapoi în Europa pentru a nu mai reveni la Hollywood niciodată. Atunci a început demonizarea a tot ce este comunist, socialist, roșu, rus, care au devenit prin spălare de creier, echivalente. Se spunea de exemplu că un socialist e tot un comunist, doar se pronunță diferit. Unii compatrioți ai noștri suferă și azi simptomele, punînd semnul egal între toți rușii și sovietici, comuniști, chinezi, etc. S-a ajuns ușor odată cu războiul din Vietnam la răspîndirea unor vorbe memorabile precum „kill a commy for mommy„. Tot în anii ’60 capitalul american a mai tras o sperietură odată cu mișcările pentru emancipare a femeilor, a persoanelor de culoare și odată cu mesajul counterculture al mișcării hippie, ai cărei reprezentanți de frunte au fost studenții. Ei s-au alăturat negrilor și latinilor în demersul lor pentru justiție socială, devenind prima mișcare de masă care refuza consumerismul și promova întoarcerea la valorile umane primordiale, care nu au nimic de a face cu capitalismul și valorile lui. De aceea după 1970, sistemul public universitar din SUA, care era aproape gratuit, a început să fie taxat puternic în timp ajungîndu-se la situația de față cînd e aproape imposibil să mai găsești o școală superioară bună care te coste mai puțin 30.000 de dolari pe an. Sindicatele au fost încet deposedate de putere odată cu mutarea locurilor de muncă peste mări și țări, în China tovarășului Deng. O dublă victorie pentru capitaliști, care și-au mărit profiturile și au scăpat și de sindicate. Acesta e motivul pentru care azi SUA e departe de a fi în stare să se descurce singură. Un amic de al meu spune că dacă SUA ar declara război Chinei (știți că sînt discuții) din ziua în care China ar decide să închidă producția pentru SUA, americanii ar rămîne fără elastic la chiloți. Eu aș spune că fără chiloți în integritatea lor.
