1,2,3,8,9,10 mai… mai încercăm?
De la 1 mai (ziua muncii) la 10 mai (ziua regelui) sînt doar cîteva zile, dar între cei ce muncesc și cei care prin excelență (joc de cuvinte intenționat) nu au avut nevoie să muncească niciodată, distanța nu se poate măsura. Da, Mihai I a avut la un moment dat o fermă de pui parcă, dar sincer mă îndoiesc că majestatea lui le curăța găinațul. Dacă ne gîndim la oricare supus al regelui Șarlă și la cele peste 100 de milioane de lire cu care cetățenii Regatului Unit i-au plătit încoronarea, aproape că vorbim despre două specii diferite. Narativa despre moștenirea unui drept divin la cîrmuire mi se pare la fel de falimentară ca orice (alt) basm animat Disney (lăsînd la o parte succesul financiar obligatoriu al filmului – dar și al casei regale, după cum se vede).
Despre 1 mai am vorbit. Dacă nu știți ce anume și cum, vă invit să deschideți youtube-ul la Cuvinte cu Vintilă.
2 mai a fost o altă zi de sărbătoare, inventată pe vremea socialismului, cînd se sărbătorea „tineretul”, care dădea buzna pe litoral în aste două zile și sărbătorea pînă cînd mahmureala de pe 3 devenea certitudine iar întoarcerea la muncă părea, prin comparație, o plăcere. Ziua de 8 mai a fost trasă mai devreme cu două zile și botezată ziua independenței României, cu toate că proclamarea independenței de către Kogălniceanu a avut loc pe 10. Însă regimul nu voia să ne amintim de ălălalt regim, în multe privințe la fel de pervers, dar dispărut într-o ceață roz nostalgică precum întregul interbelic – dinspre care au voie să vină numai arome burgheze plăcute. Deci ziua proclamării independenței României (față de Poarta otomană) se celebra la 8 mai. Astfel, lipită de ziua victoriei împotriva fascismului (9 mai), avea șanse să anuleze efectul dorului de regalitate, de pe 10. Ambele sărbători îi au în poză alături de noi și pe ruși – „duamne ferește” sau „ptiu, drace!”, la alegere. La 1877 rușii, ei înșiși, ne-au chemat în ajutor – cam cît de disperat să fii să îi chemi pe români în ajutor? – doar după ce Osman Pașa le-a arătat cît de greu era să treci prin Bulgaria spre Grecia încă de pe atunci, dacă nu nimereai autostrada și o luai pe la Plevna. Dar să ne amintim de ce am venit. Cum spunea Dirty Harry „I forgot myself with all this excitement…” Adică să nu ne-o luăm înainte și să uităm cumva de ziua victoriei împotriva fascismului. Ce se sărbătorește și cine? Capitularea Germaniei naziste, adică încheierea războiului doi în Europa. În mod tradițional, în URSS și apoi în Rusia ziua victoriei era una dintre sărbătorile importante de peste an, laolaltă cu 7 noiembrie, cînd a avut loc revoluția socialistă din octombrie (boom!) și moartea lui Stalin. (Una dintre astea două e o glumă.) Importanța sărbătoririi victoriei împotriva Germaniei naziste a început să scadă în mințile tuturor încă din primii ani ai lui Truman, cînd s-a dezlănțuit războiul propagandistic împotriva a tot ce era comunist, care echivala cu socialist, care echivale cu rus, cu evreu, cu roșu. Știu, o gîndire sofisticată dar elaborată, din păcate nu mai puțin adevărată. Și de cînd cu Ucraina, reactualizată.
